A la recherche des goûts perdus

Am primit de la Morticia si Belle de Jour o leapsa prin care sunt fortata sa raspund la urmatoarele intrebari:
"1. care e madlena domniei voastre?
2. dar baubaul din farfurie?"

1. Copilaria mea are gustul prajiturelelor cu nuca si miere ale bunicii, al dulceturilor ascunse in dulapuri numai de ea stiute, dar si al delicioaselor galuste cu prune si clatite cu branza dulce si marar ale lui Momo. Portugalia are gustul neasemuit al minunatelor pastéis de Belém, dar si al prajiturilor Nataliei (Café da Natália: rua 1º de Dezembro, 3, Sintra - daca veti ajunge in zona, folositi cu incredere aceasta adresa!). Ar mai trebui sa adaug aici si fructul meu preferat, dar si savuroasa sapateira, al carei gust inseamna calatorie in sud, Aljezur, plaje salbatice...

2. Cea de-a doua sectiune ar trebui sa poarte numele ''Despre ciorba de burta si alti demoni din farfurie'', care sunt (intr-o ordine aleatorie): creierul, sub orice forma ar fi el gatit, ciorba de peste, coriandrul, carnea de miel si leusteanul. Mai bine ma opresc aici, pentru ca m-am ingretosat suficient.

Astept cu nerabdare baubaul din farfurioara lui Chiti , care a avut parte azi de un baubau si mai fioros...dar si madlenele Adrianei (nu stiu de ce, dar ma astept la niste gusturi legate de Portugalia!).

Les étoiles, les étoiles...

Frantuzism...si atat!

Para o meu A.

Foto-leapsa cu batai de cap

Ma tot gandesc de miercuri, de cand am primit aceasta leapsa de la Clarisa, care sunt cele doua poze dragi (una de suflet si cealalta haioasa) pe care vreau sa le asez frumos in acest coltisor de blog.

Pentru poza de suflet, primul impuls a fost sa revin la aceasta postare, din motive lesne de inteles...Insa, cautand prin nenumarate fisiere cu poze din Portugalia, m-am lovit de aceasta frantura de Sintra primita in dar, care-mi trezeste amintiri dragi de la inceputul unei povesti frumoase...O poveste care a inceput prin muzica si cu un schimb timid de impresii si fotografii, scriindu-se apoi lin, cu multa emotie si cu fericirea fiecarei regasiri...




Poza haioasa a fost ceva mai usor de gasit: am facut-o in urma cu cateva luni in Obidos, un orasel medieval care-mi este foarte drag. Caleasca aceasta cu pisicute si un alt soi de animalute (neidentificat pana in prezent) ma face sa zambesc, la amintirea unei zile superbe de vara, cu festival medieval in Obidos, hoinareala prelungita prin cetate, ginginha (visinata portugheza) in paharele de ciocolata amaruie, calatorie spre Peniche cu vise lenese pe bancheta din spate si, la final, balaceala cat cuprinde in ocean...



Le voi da acum de lucru lui Lady Io, Zazuzei, Morticiei si lui Miss Zebra, pentru ca stiu sigur ca au fotografii deosebite in colectie!

Later edit:
Pentru ca am primit acceasi leapsa si de la dragalasa de Chiti si pentru ca nu pot rezista in fata boticului ei rozaliu, ma grabesc sa va mai arat doua fotografii speciale.

Prima dintre ele este cu pisicuta mea draga (si surioara vitrega a lui Chiti - mamica ei stie de ce :), pe care nu o am insa langa mine si de care mi se face din cand in cand dor (mai ales cand ma uit la aceasta fotografie si-mi aduc aminte cat e de bine sa ai un sufletel lipit de tine, care toarce fericit, visand probabil la soricei si la mamici adevarate)...Boticul roz si ochisorii verzi, precum si faptul ca am devenit mamica ei adoptiva la numai cateva zile dupa ce a venit pe lume, o fac sa fie o pisicuta cu totul si cu totul speciala pentru mine.



Nu-l cunosc personal pe motanelul portughez de mai jos. M-a amuzat insa reactia lui din momentul in care a fost intrerupt din laborioasa operatiune de igienizare a anumitor parti importante pentru prestigiul lui de motan explorator din nordul salbatic al Portugaliei.

Rezumat la visul de Portugalia (VIII)

Ascult Radio Radar, ma incalzesc cu un ceai demn de faraoni, primit in dar de la Lady Io si incerc sa reiau firul incalcit al povestii. Este o poveste frumoasa, pe care o voi spune in mai multe imagini decat de obicei...o poveste nascuta in special pentru Belle de Jour, cea care m-a impins usurel de la spate sa ma mai joc de-a povestitul, dar si pentru Adriana, indragostita de Sintra, ca si mine, si Lady Io, cea pe care sper sa o astept cat mai curand acolo...

Asadar, revenim in Sintra, acolo unde la numarul 5 se afla probabil cel mai romantic si mai misterios loc din intreaga Portugalie: Quinta da Regaleira.



Acest zid a stat de foarte multe ori intre mine si fericirea de a ma aventura intr-un loc nou, fie el si plin de nelipsitii turisti...De fiecare data eram fie prea obositi, fie prea grabiti pentru a trece dincolo de el si a descoperi acest loc incarcat de simboluri.







Inarmati cu doua harti uriase, cu aparatul foto si cu multa rabdare, am plonjat in marea aceea de verdeata, ce ascunde in spatele ei un labirint inselator cu grote infricosatoare, fantani ale abundentei, lacuri somnoroase, turnuri singuratice si misterioase pasaje subterane.



(in lucru :))

Frantuzisme de duminica

Vacii verzi, cu drag:


Mickey 3D - Amen
Asculta mai multe audio Muzica

Si pentru Belle de Jour, cu simpatie:



Si un mic bonus - Chiara Mastroianni, fiica lui Catherine, care a cantat pret de un album cu fostul ei sot, Benjamin Biolay:

Dublu premiu de toamna

Nici nu am revenit bine pe blog, ca am fost si premiata! Le multumesc Vacii Verzi si lui Belle de Jour pentru acest dar frumos si ma grabesc sa le premiez si eu pe Clarisa, Lady Io, Chiti, Miss Zebra, Zazuza si Morticia.

Sa aveti o toamna frumoasa! (inca mai e toamna, nu?!)

Franturi dintr-un vis (I)

Am revenit...Decantez stari, imi aranjez amintirile in cutiute si borcanase, pe care am lipit cu grija 'ocean', 'Ericeira', 'A.', 'noi doi', 'Mafra', 'fericire', 'Lisabona noaptea', 'liniste', 'leite com chocolate', 'leneveala'...Ma intreb, ca de fiecare data, de ce oi mai fi revenit cand Totul e acolo...Si, pentru ca mi-e teama sa-mi dau un raspuns, visez la urmatoarea regasire...

Multumesc!

Le multumesc tuturor celor care mi-au facut ziua de luni mai frumoasa! Mai ales lui Chiti, care a avut gherute atat de primitoare :))

Inlantuire de frantuzisme si de premii

Vacii verzi, careia ii multumesc pentru premiu si pentru schimbul de frantuzisme! Sper sa o multumeasca amestecul de Tiersen, Miossec si Dominique A. (pe care il cunosteam pana azi doar prin prisma muzicii lui Yann Tiersen)!










Ma grabesc sa dau mai departe aceasta medalie stralucitoare urmatoarelor bloguri prietene, care imi fac asteptarea mai suportabila si serile mai frumoase:




Bucurestiului de vis, pentru ca mi-este draga si ii urmaresc blogul zi de zi (cu mici exceptii, stie ea de ce :))

Lui Chiti, pisicuta de vis care are un Chitiblog frumos foc si care sunt convinsa ca ar smotoci bine medalia aceasta de indata ce ar primi-o (de aceea, mai bine i-o incredintez mamicii ei spre pastrare :)

Lui Miss Zebra, pentru ca are atitutide si spune lucrurilor pe nume cu eleganta, umor si fermitate. Si pentru ca spune povesti tare frumoase :)

El camino, take me home...

acolo unde asfintitul imi patrunde tot mai adanc in suflet de fiecare data...acolo unde ma pierd pentru a te regasi...acolo unde nu exista timp, asteptare, dor...acolo unde mana mea intinsa gaseste caldura mainii tale...acolo este acasa...


imaginile sunt din Alentejo...iar vocea Marissei le completeaza atat de frumos...


Take me back to the place of the golden slumbers
Where i was happy, you were my middle name.

Frantuzisme obsedante

Revin la Benjamin Biolay pentru a va prezenta ultima mea obsesie muzicala...nu-mi dau seama exact ce are melodia aceasta atat de special, dar nu ma mai pot opri din ascultat de cateva ore...vocea lui Benjamin ma prinde din ce in ce mai mult, facandu-ma sa apas ca hipnotizata pe ''Replay'', in vreme ce acel obsedant ''Little darling'' nu-mi mai iese din minte...

My little darling, oh how I love you,
How I love you, none can tell
In your heart you love another
Little darling, pal of mine.

Rezumat la visul de Portugalia (IX)

Pentru ca Vaca Verde ne-a anuntat dis-de-dimineata ca este o zi speciala, vom sari peste episodul VIII al acestui rezumat (asa cum ii promisesem Adrianei, urma sa mai zabovim putin in Sintra) si vom porni spre sud, pentru a va arata unul din coltisoarele mele preferate din Portugalia: Praia da Amália. Un loc salbatic de o frumusete tulburatoare, pe care fotografiile mele nu au reusit sa o cuprinda indeajuns...

In seara aceasta, doar cateva fotografii, pentru a va ispiti putintel...Si promisiunea ca va voi povesti maine cum am descoperit plaja Amáliei Rodrigues.

Picaturii mele chinezesti

'PIC-PIC!' Ma trezesc cu ea dis-de-dimineata pe mail: am uitat sa ii raspund cu o seara in urma. Ce sa-i fac, am picat de somn, dupa mult prea multe ore munca impinsa pana la extrem. 'PIIIC! Cum ramane cu programarea la medic?' (Ahhh, programarea! Cum de am uitat?!) Pun mana pe telefon, suna ocupat, ma iau cu treaba si raman neprogramata (pentru a cata oara?!). Dar Picatura mea este acolo pentru a-mi aminti ca sanatatea mea este mult mai importanta decat orice alta problema de la birou, asa ca ajung sa-mi fac in cele din urma o programare (pe care o tot aman de cateva saptamani...dar shhh, nu trebuie sa afle Picatura!!).

'PIC-PIC! S-a asternut praful peste blog! Cat mai ai de gand sa-l neglijezi?!' Buna intrebare...Mi-as dori sa fiu mai disciplinata, sa am mai multa liniste si mai mult timp...as vrea sa pot scrie in fiecare seara sau dimineata...Dar cum nu poti face nimic cu un conditional-optativ (Picatura este insensibila la astfel de pseudo-argumente), imi iau angajamentul ca voi scrie mai des...Iar rezultatul este aceeasi penurie de postari, care nu face deloc cinste blogului meu abandonat...

'PIC-PIC! Esti inca la serviciu?!Treci acasa ACUM, ca sa nu ma supar pe tine, discipol mic si neascultator!' Din nou, Picatura are toata dreptatea din lume: este vineri, ora 22, iar eu tot sub hartiile de la birou...nu o pot minti...incerc sa schimb subiectul, insa Picatura este de neinduplecat: 'Nu schimba subiectul. Unde esti si cand pleci?' O rog sa nu se enerveze prea tare si ii explic ca mai trebuie sa stau putin, ca sa imi fac saptamana ce urmeaza mai usoara...Mi-o si imaginez incruntandu-se in fata calculatorului, gandindu-se probabil de cate ori mi-a explicat ca imi fac rau singura...A doua zi, o luam de la capat. Inarmata cu o rabdare iesita din comun, Picatura imi aminteste in fiecare zi ca sanatatea e mai importanta decat orice. Iar eu ma incapatanez sa fac tot ca mine...

'PIC-PIC! Buna dimineata! Astazi, cuvantul de ordine este OPTIMISM.' Au urmat RELAXARE, RABDARE, 'zambeste, ca sa-ti usurezi ziua', OPTIMISM din nou (se vede treaba ca plonjasem in cea mai adanca dintre depresii), LINISTE si 'Uraaaaaaaaaaa! Mai putin de tot si pleci' (urma plecarea in Portugalia, ce zi fericita...) Toate acestea au fost legile zilei pe care Picatura mea draga m-a facut sa le respect, aducandu-mi zambetul pe buze si starea de bine intr-o perioada in care simteam ca nu mai pot merge mai departe.

Poate ca voi gasi intr-o zi o modalitate de a-i multumi pentru tot ceea ce a facut pentru mine de-a lungul anilor si pentru tot ceea ce se incapataneaza sa faca in continuare: pentru modul frumos in care m-a modelat, pentru primele lecturi serioase, pentru grija ei infinita, pentru primul blog, pentru ca a stiut sa ma ierte si sa-mi mai dea o sansa.

La final,pentru ca nu stiu ce as mai putea scrie, istorioara unui vis (pentru ca stiu ca Picaturii ii plac cei de la Oreja de Van Gogh):

Jorge Palma...de novo

Mi-am inceput ziua cu Jorge Palma si cu dorul de Portugalia, care s-a intors pentru a ma rascoli si in aceasta dimineata...

Poezie pura si acorduri de pian...si lacrimi neascultatoare care nu-mi dau pace...

Rezumat la visul de Portugalia (VII)

In seara aceasta, va deschid portile unui palat dintr-o alta lume: Palácio da Pena. Dupa ore bune petrecute in parcul Monserrate (la care ati tras putin cu ochiul in episodul IV) si dupa moartea subita a aparatului foto la momentul oportun (incursiunea in palatul Monserrate, un loc nespus de frumos si linistitor, pe care l-am luat cu mine doar in suflet), ne-am aruncat in primul autobuzo-trenulet cu destinatia Palácio da Pena, sperand ca usile palatului sa mai fie inca deschise. Desi au trecut luni bune de atunci, mi-au ramas atat de vii in minte masinaria aceea zgaltaitoare, groaza care ma incerca de fiecare data cand 'trenuletul' cel verzuliu se apropia infiorator de mult de buza vreunei prapastii, bolovanii ce stateau parca sa se rostogoleasca peste noi, curbele neprietenoase, desisurile intunecate si, peste toate, emotia descoperirii unui loc nestiut.

Intr-un final, am ajuns acolo, sus, unde priveam cu jind de fiecare data cand ne apropiam de Sintra. Locul acela intangibil care refuzase sa mi se dezvaluie de atata timp. Pata aceea de culoare care imi atragea atentia de fiecare data cand ne apropiam de Serra de Sintra (sau Monte da Lua, cum poate ii spun visatorii...sau poate doar batranii care ii cunosc legendele). Muntele lunii...cel care pentru mine va ramane muntele celui mai frumos asfintit vazut vreodata...

Asa mi s-a dezvaluit Palácio da Pena pentru prima oara - neobisnuit, enigmatic si, pe alocuri, infricosator:






Si, in unele momente, de-a dreptul ireal, prelungindu-se cumva intr-o alta dimensiune...






Un crocodil uitat probabil intre zidurile palatului...sau poate ca este chiar pretul platit de vreun mester portughez (sa-i spunem Zé, pentru a evita orice confuzie) spre a-si vedea opera desavarsita...



In fiecare colt, creaturi hidoase incearca parca sa se smulga dintre ziduri, pentru a prinde ultimul trenulet zgaltaitor spre iesirea din palat:





O alta creatura sinistra pare ca poarta pe umeri povara intregului palat, efortul neasemuit de mare facandu-l sa para si mai infricosator:





Oamenii potriviti la momentul potrivit m-au urmarit probabil din Cabo da Roca pana aici, pentru a-mi mai strica o idee frumoasa (sunt mici si rosii...si daca voi nu-i vedeti, eu ii vad!):



Insa nu au putut sa-mi strice chiar toate fotografiile...oricat de mult si-au dat silinta sa apara peste tot (si credeti-ma ca au fost valuri si valuri de turisti; de-a dreptul frustrant, gandindu-ma ca in palatul Monserrate nu era mai nimeni...), tot am prins cateva momente prielnice:






Am parasit acest loc cu parere de rau ca nu ne-a mai ajuns timpul pentru a explora parcul Pena si visand sa revenim cat de curand, in timp ce trenuletul verzuliu ne zgaltaia vesel pe drumul de intoarcere...

Rezumat la visul de Portugalia (VI)

Asta-seara, va propun sa ma insotiti la Cabo da Roca, punctul cel mai inaintat in ocean al Europei continentale. Nu stiu daca va incanta prea tare un loc intesat cu turisti zgomotosi, care tin cu orice pret sa apara in toate fotografiile pe care incerci sa le faci..dar shh, stiu un loc secret, unde nu vezi picior de turist si unde nu-i musai sa faci adevarate exercitii de echilibristica pentru a fotografia altceva decat oameni:






Suntem doar eu, el, stancile, norii si nemarginirea aceea albastra...Si un vizitator blajin, care a pozat cu multa dezinvoltura, razandu-si parca in plisc, caci noi eram inchisi in colivia de sticla ce purta un nume pretentios de restaurant, pe cand el se bucura de libertate:





In cele din urma, a trebuit sa parasim acel coltisor linistit pentru a ne avanta in multime. Si zic eu ca, pe alocuri, a meritat efortul:



Acest personaj dragalas mi-a prilejuit o conversatie tare placuta cu o frantuzoaica foarte draguta, iar domnul de mai jos ne-a smuls hohote de ras (mai e nevoie sa spun de ce??).



Am stat in genunchi pentru a-mi potoli pofta de fotografii din unghiuri imposibile:









Si mi-am marit colectia de foto cu turisti nepoftiti la locul nepotrivit, in momentul cel mai neindicat cu putinta:





Am lasat Cabo da Roca in urma, sufocat de mult prea multa lume si orbit de prea multe flash-uri si am pornit spre Palácio da Pena, acolo unde aveam sa descoperim o cu totul alta lume...Dar toate acestea in episodul urmator.

Intoarcerea frantuzismelor

L-am descoperit pe Benjamin Biolay intr-una din noptile mele albe cu muzica de pe M6 . Asemanarea cu Benicio del Toro si vocea aceea patrunzatoare, care-mi suna ba a Serge Gainsbourg, ba a Daniel Darc, fiind totodata altfel, m-au cucerit pe loc.



(Obsedantul On est tous passés par là ii apartine lui Françoise Hardy)

A urmat apoi o noua revelatie: cuplul Chiara Mastroianni - Benjamin Biolay.



Anii au trecut si am uitat de Benjamin Biolay, vrajita fiind de alte descoperiri. De cateva zile insa, cei de la Radio Radar m-au asaltat cu melodiile lui, facandu-ma sa-mi doresc sa-l ascult din nou. Si iata ce am gasit:




Un album nou, necunoscut...si un Benjamin imbatranit, insa a carui voce a devenit mai buna cu anii...

Despre cozi, portocale si carti insemnate

Sursa foto: Romania Libera

Linistea blogului a fost sparta de racnetul lui Sonho de Lisboa:
- Clarisoooooooo! Clarisoooooooooooo!
- Ce e, Sonhisor? Ce zbieri ca apucata?
- Arunca repede punga, banii si scaunelu' c-a bagat Coada la librarie, la Humanitas! Acuma, n-auzi?
- Unde e banii, Sonhisor? Ca io nu mai am!
- Nu mai ai pa dracu'! Ai las' ca ne socotim noi la urmatoarea comanda! [:)))] (...)
Da' hai odata ca creste coada, mana moarta ce esti!

Am adaptat primele randuri din cartea lui Dragos Voicu, despre care am aflat tot de la Clarisa, pentru a va anunta ca se mai gaseste Coada, best-seller-ul dat disparut de la o vreme!!! Insa nu va napustiti spre libraria mea, cu pungi, bani si scaunele! Nu de alta, dar am luat ultimul exemplar si veti pati precum personajele lui Dragos, prizoniere ale unei cozi care infasura orasul de mai multe ori, in asteptarea unor delicioase tacamuri care refuzau sa apara de cinci zile...Gandul meu zboara acum la o coada tot la mult ravnitele tacamuri care i-a inghitit rand pe rand pe tata, care a disparut de-acasa de indata ce zvonul ''c-a bagat tacamuri la magazinul de langa Aprozar'' s-a raspandit in tot blocul, pe mama, plecata in cautarea lui (ingrijorata fiind, sarmana, ca trecusera atatea ore si tata nu mai intra pe usa, fluturand plasa-trofeu prin fata ochilor nostri lacomi), pe sora mea, satula de vaicarelile mele si ingrijorata peste masura si, intr-un final si pe mine, un ghemotoc de om plans si speriat, plecat in cautarea familiei disparute.

Imi si inchipuiam snurul de oameni , negru si gros invartit de atatea ori in jurul orasului si strabatand toate stradutele dintre blocuri si ma gandeam ca daca Dumnezeu l-ar fi tras de capete, ne-ar fi sugrumat cu oras cu tot.
(Coada, Dragos Voicu)


Tot la Librariile Humanitas au bagat si portocale. Cu cata bucurie ati fi primit aceasta veste atunci, pe vremuri, cand cei mai putini norocosi dintre noi simteau gustul portocalelor si al bananelor o data sau de doua ori pe an. In lumea Humanitas, insa, portocalele aduc o reducere de 50% pentru cartile insemnate cu cerculete portocalii, de pe care iti fac cu ochiul portocale jucause. Eu am insfacat portocala lipita de Placerea de a te povesti tie insusi: pagini de jurnal, pentru ca mi-era dor sa-l recitesc pe Julien Green.
Alte cerculete colorate iti zambesc de pe rafturi si-ti soptesc ''Alegi 3, platesti doar 2!Alege-ne pe noi!'' Nu am rezistat tentatiei si le-am luat si pe ele, asa ca am plecat de la Humanitas cu un brat de carti care de care mai insemnate, pe care le-am rasfoit cu nesat sub un tei batran, pana cand furtuna m-a trimis repejor acasa, stricandu-mi una din micile mele placeri...

Acum va las; ma grabesc sa ma intorc la Coada si sa termin cu ea, pentru a o trimite apoi la Albufeira, sa se bucure de soare, ocean si degete care o asteapta cu infrigurare de atata vreme!

Eternamente tu...

O tempo não sabe nada, o tempo não tem razão
O tempo nunca existiu, o tempo é nossa invenção
Se abandonarmos as horas não nos sentimos sós
Meu amor, o tempo somos nós

O espaço tem o volume da imaginação
Além do nosso horizonte existe outra dimensão
O espaço foi construído sem princípio nem fim
Meu amor, huuum, tu cabes dentro de mim

O meu tesouro és tu
Eternamente tu
Não há passos divergentes para quem se quer
Encontrar

A nossa história começa na total escuridão
Onde o mistério ultrapassa a nossa compreensão
A nossa história é o esforço para alcançar a luz
Meu amor, o impossível seduz

O meu tesouro és tu
Eternamente tu
Não há passos divergentes para quem se quer
Encontrar

O meu tesouro és tu
Eternamente tu
Eternamente tu



Versuri: Jorge Palma
Muzica: Jorge Palma

Ericeira, iunie 2009...