El camino, take me home...

acolo unde asfintitul imi patrunde tot mai adanc in suflet de fiecare data...acolo unde ma pierd pentru a te regasi...acolo unde nu exista timp, asteptare, dor...acolo unde mana mea intinsa gaseste caldura mainii tale...acolo este acasa...


imaginile sunt din Alentejo...iar vocea Marissei le completeaza atat de frumos...


Take me back to the place of the golden slumbers
Where i was happy, you were my middle name.

Frantuzisme obsedante

Revin la Benjamin Biolay pentru a va prezenta ultima mea obsesie muzicala...nu-mi dau seama exact ce are melodia aceasta atat de special, dar nu ma mai pot opri din ascultat de cateva ore...vocea lui Benjamin ma prinde din ce in ce mai mult, facandu-ma sa apas ca hipnotizata pe ''Replay'', in vreme ce acel obsedant ''Little darling'' nu-mi mai iese din minte...

My little darling, oh how I love you,
How I love you, none can tell
In your heart you love another
Little darling, pal of mine.

Rezumat la visul de Portugalia (IX)

Pentru ca Vaca Verde ne-a anuntat dis-de-dimineata ca este o zi speciala, vom sari peste episodul VIII al acestui rezumat (asa cum ii promisesem Adrianei, urma sa mai zabovim putin in Sintra) si vom porni spre sud, pentru a va arata unul din coltisoarele mele preferate din Portugalia: Praia da Amália. Un loc salbatic de o frumusete tulburatoare, pe care fotografiile mele nu au reusit sa o cuprinda indeajuns...

In seara aceasta, doar cateva fotografii, pentru a va ispiti putintel...Si promisiunea ca va voi povesti maine cum am descoperit plaja Amáliei Rodrigues.

Picaturii mele chinezesti

'PIC-PIC!' Ma trezesc cu ea dis-de-dimineata pe mail: am uitat sa ii raspund cu o seara in urma. Ce sa-i fac, am picat de somn, dupa mult prea multe ore munca impinsa pana la extrem. 'PIIIC! Cum ramane cu programarea la medic?' (Ahhh, programarea! Cum de am uitat?!) Pun mana pe telefon, suna ocupat, ma iau cu treaba si raman neprogramata (pentru a cata oara?!). Dar Picatura mea este acolo pentru a-mi aminti ca sanatatea mea este mult mai importanta decat orice alta problema de la birou, asa ca ajung sa-mi fac in cele din urma o programare (pe care o tot aman de cateva saptamani...dar shhh, nu trebuie sa afle Picatura!!).

'PIC-PIC! S-a asternut praful peste blog! Cat mai ai de gand sa-l neglijezi?!' Buna intrebare...Mi-as dori sa fiu mai disciplinata, sa am mai multa liniste si mai mult timp...as vrea sa pot scrie in fiecare seara sau dimineata...Dar cum nu poti face nimic cu un conditional-optativ (Picatura este insensibila la astfel de pseudo-argumente), imi iau angajamentul ca voi scrie mai des...Iar rezultatul este aceeasi penurie de postari, care nu face deloc cinste blogului meu abandonat...

'PIC-PIC! Esti inca la serviciu?!Treci acasa ACUM, ca sa nu ma supar pe tine, discipol mic si neascultator!' Din nou, Picatura are toata dreptatea din lume: este vineri, ora 22, iar eu tot sub hartiile de la birou...nu o pot minti...incerc sa schimb subiectul, insa Picatura este de neinduplecat: 'Nu schimba subiectul. Unde esti si cand pleci?' O rog sa nu se enerveze prea tare si ii explic ca mai trebuie sa stau putin, ca sa imi fac saptamana ce urmeaza mai usoara...Mi-o si imaginez incruntandu-se in fata calculatorului, gandindu-se probabil de cate ori mi-a explicat ca imi fac rau singura...A doua zi, o luam de la capat. Inarmata cu o rabdare iesita din comun, Picatura imi aminteste in fiecare zi ca sanatatea e mai importanta decat orice. Iar eu ma incapatanez sa fac tot ca mine...

'PIC-PIC! Buna dimineata! Astazi, cuvantul de ordine este OPTIMISM.' Au urmat RELAXARE, RABDARE, 'zambeste, ca sa-ti usurezi ziua', OPTIMISM din nou (se vede treaba ca plonjasem in cea mai adanca dintre depresii), LINISTE si 'Uraaaaaaaaaaa! Mai putin de tot si pleci' (urma plecarea in Portugalia, ce zi fericita...) Toate acestea au fost legile zilei pe care Picatura mea draga m-a facut sa le respect, aducandu-mi zambetul pe buze si starea de bine intr-o perioada in care simteam ca nu mai pot merge mai departe.

Poate ca voi gasi intr-o zi o modalitate de a-i multumi pentru tot ceea ce a facut pentru mine de-a lungul anilor si pentru tot ceea ce se incapataneaza sa faca in continuare: pentru modul frumos in care m-a modelat, pentru primele lecturi serioase, pentru grija ei infinita, pentru primul blog, pentru ca a stiut sa ma ierte si sa-mi mai dea o sansa.

La final,pentru ca nu stiu ce as mai putea scrie, istorioara unui vis (pentru ca stiu ca Picaturii ii plac cei de la Oreja de Van Gogh):

Jorge Palma...de novo

Mi-am inceput ziua cu Jorge Palma si cu dorul de Portugalia, care s-a intors pentru a ma rascoli si in aceasta dimineata...

Poezie pura si acorduri de pian...si lacrimi neascultatoare care nu-mi dau pace...

Rezumat la visul de Portugalia (VII)

In seara aceasta, va deschid portile unui palat dintr-o alta lume: Palácio da Pena. Dupa ore bune petrecute in parcul Monserrate (la care ati tras putin cu ochiul in episodul IV) si dupa moartea subita a aparatului foto la momentul oportun (incursiunea in palatul Monserrate, un loc nespus de frumos si linistitor, pe care l-am luat cu mine doar in suflet), ne-am aruncat in primul autobuzo-trenulet cu destinatia Palácio da Pena, sperand ca usile palatului sa mai fie inca deschise. Desi au trecut luni bune de atunci, mi-au ramas atat de vii in minte masinaria aceea zgaltaitoare, groaza care ma incerca de fiecare data cand 'trenuletul' cel verzuliu se apropia infiorator de mult de buza vreunei prapastii, bolovanii ce stateau parca sa se rostogoleasca peste noi, curbele neprietenoase, desisurile intunecate si, peste toate, emotia descoperirii unui loc nestiut.

Intr-un final, am ajuns acolo, sus, unde priveam cu jind de fiecare data cand ne apropiam de Sintra. Locul acela intangibil care refuzase sa mi se dezvaluie de atata timp. Pata aceea de culoare care imi atragea atentia de fiecare data cand ne apropiam de Serra de Sintra (sau Monte da Lua, cum poate ii spun visatorii...sau poate doar batranii care ii cunosc legendele). Muntele lunii...cel care pentru mine va ramane muntele celui mai frumos asfintit vazut vreodata...

Asa mi s-a dezvaluit Palácio da Pena pentru prima oara - neobisnuit, enigmatic si, pe alocuri, infricosator:






Si, in unele momente, de-a dreptul ireal, prelungindu-se cumva intr-o alta dimensiune...






Un crocodil uitat probabil intre zidurile palatului...sau poate ca este chiar pretul platit de vreun mester portughez (sa-i spunem Zé, pentru a evita orice confuzie) spre a-si vedea opera desavarsita...



In fiecare colt, creaturi hidoase incearca parca sa se smulga dintre ziduri, pentru a prinde ultimul trenulet zgaltaitor spre iesirea din palat:





O alta creatura sinistra pare ca poarta pe umeri povara intregului palat, efortul neasemuit de mare facandu-l sa para si mai infricosator:





Oamenii potriviti la momentul potrivit m-au urmarit probabil din Cabo da Roca pana aici, pentru a-mi mai strica o idee frumoasa (sunt mici si rosii...si daca voi nu-i vedeti, eu ii vad!):



Insa nu au putut sa-mi strice chiar toate fotografiile...oricat de mult si-au dat silinta sa apara peste tot (si credeti-ma ca au fost valuri si valuri de turisti; de-a dreptul frustrant, gandindu-ma ca in palatul Monserrate nu era mai nimeni...), tot am prins cateva momente prielnice:






Am parasit acest loc cu parere de rau ca nu ne-a mai ajuns timpul pentru a explora parcul Pena si visand sa revenim cat de curand, in timp ce trenuletul verzuliu ne zgaltaia vesel pe drumul de intoarcere...

Rezumat la visul de Portugalia (VI)

Asta-seara, va propun sa ma insotiti la Cabo da Roca, punctul cel mai inaintat in ocean al Europei continentale. Nu stiu daca va incanta prea tare un loc intesat cu turisti zgomotosi, care tin cu orice pret sa apara in toate fotografiile pe care incerci sa le faci..dar shh, stiu un loc secret, unde nu vezi picior de turist si unde nu-i musai sa faci adevarate exercitii de echilibristica pentru a fotografia altceva decat oameni:






Suntem doar eu, el, stancile, norii si nemarginirea aceea albastra...Si un vizitator blajin, care a pozat cu multa dezinvoltura, razandu-si parca in plisc, caci noi eram inchisi in colivia de sticla ce purta un nume pretentios de restaurant, pe cand el se bucura de libertate:





In cele din urma, a trebuit sa parasim acel coltisor linistit pentru a ne avanta in multime. Si zic eu ca, pe alocuri, a meritat efortul:



Acest personaj dragalas mi-a prilejuit o conversatie tare placuta cu o frantuzoaica foarte draguta, iar domnul de mai jos ne-a smuls hohote de ras (mai e nevoie sa spun de ce??).



Am stat in genunchi pentru a-mi potoli pofta de fotografii din unghiuri imposibile:









Si mi-am marit colectia de foto cu turisti nepoftiti la locul nepotrivit, in momentul cel mai neindicat cu putinta:





Am lasat Cabo da Roca in urma, sufocat de mult prea multa lume si orbit de prea multe flash-uri si am pornit spre Palácio da Pena, acolo unde aveam sa descoperim o cu totul alta lume...Dar toate acestea in episodul urmator.

Intoarcerea frantuzismelor

L-am descoperit pe Benjamin Biolay intr-una din noptile mele albe cu muzica de pe M6 . Asemanarea cu Benicio del Toro si vocea aceea patrunzatoare, care-mi suna ba a Serge Gainsbourg, ba a Daniel Darc, fiind totodata altfel, m-au cucerit pe loc.



(Obsedantul On est tous passés par là ii apartine lui Françoise Hardy)

A urmat apoi o noua revelatie: cuplul Chiara Mastroianni - Benjamin Biolay.



Anii au trecut si am uitat de Benjamin Biolay, vrajita fiind de alte descoperiri. De cateva zile insa, cei de la Radio Radar m-au asaltat cu melodiile lui, facandu-ma sa-mi doresc sa-l ascult din nou. Si iata ce am gasit:




Un album nou, necunoscut...si un Benjamin imbatranit, insa a carui voce a devenit mai buna cu anii...

Despre cozi, portocale si carti insemnate

Sursa foto: Romania Libera

Linistea blogului a fost sparta de racnetul lui Sonho de Lisboa:
- Clarisoooooooo! Clarisoooooooooooo!
- Ce e, Sonhisor? Ce zbieri ca apucata?
- Arunca repede punga, banii si scaunelu' c-a bagat Coada la librarie, la Humanitas! Acuma, n-auzi?
- Unde e banii, Sonhisor? Ca io nu mai am!
- Nu mai ai pa dracu'! Ai las' ca ne socotim noi la urmatoarea comanda! [:)))] (...)
Da' hai odata ca creste coada, mana moarta ce esti!

Am adaptat primele randuri din cartea lui Dragos Voicu, despre care am aflat tot de la Clarisa, pentru a va anunta ca se mai gaseste Coada, best-seller-ul dat disparut de la o vreme!!! Insa nu va napustiti spre libraria mea, cu pungi, bani si scaunele! Nu de alta, dar am luat ultimul exemplar si veti pati precum personajele lui Dragos, prizoniere ale unei cozi care infasura orasul de mai multe ori, in asteptarea unor delicioase tacamuri care refuzau sa apara de cinci zile...Gandul meu zboara acum la o coada tot la mult ravnitele tacamuri care i-a inghitit rand pe rand pe tata, care a disparut de-acasa de indata ce zvonul ''c-a bagat tacamuri la magazinul de langa Aprozar'' s-a raspandit in tot blocul, pe mama, plecata in cautarea lui (ingrijorata fiind, sarmana, ca trecusera atatea ore si tata nu mai intra pe usa, fluturand plasa-trofeu prin fata ochilor nostri lacomi), pe sora mea, satula de vaicarelile mele si ingrijorata peste masura si, intr-un final si pe mine, un ghemotoc de om plans si speriat, plecat in cautarea familiei disparute.

Imi si inchipuiam snurul de oameni , negru si gros invartit de atatea ori in jurul orasului si strabatand toate stradutele dintre blocuri si ma gandeam ca daca Dumnezeu l-ar fi tras de capete, ne-ar fi sugrumat cu oras cu tot.
(Coada, Dragos Voicu)


Tot la Librariile Humanitas au bagat si portocale. Cu cata bucurie ati fi primit aceasta veste atunci, pe vremuri, cand cei mai putini norocosi dintre noi simteau gustul portocalelor si al bananelor o data sau de doua ori pe an. In lumea Humanitas, insa, portocalele aduc o reducere de 50% pentru cartile insemnate cu cerculete portocalii, de pe care iti fac cu ochiul portocale jucause. Eu am insfacat portocala lipita de Placerea de a te povesti tie insusi: pagini de jurnal, pentru ca mi-era dor sa-l recitesc pe Julien Green.
Alte cerculete colorate iti zambesc de pe rafturi si-ti soptesc ''Alegi 3, platesti doar 2!Alege-ne pe noi!'' Nu am rezistat tentatiei si le-am luat si pe ele, asa ca am plecat de la Humanitas cu un brat de carti care de care mai insemnate, pe care le-am rasfoit cu nesat sub un tei batran, pana cand furtuna m-a trimis repejor acasa, stricandu-mi una din micile mele placeri...

Acum va las; ma grabesc sa ma intorc la Coada si sa termin cu ea, pentru a o trimite apoi la Albufeira, sa se bucure de soare, ocean si degete care o asteapta cu infrigurare de atata vreme!

Eternamente tu...

O tempo não sabe nada, o tempo não tem razão
O tempo nunca existiu, o tempo é nossa invenção
Se abandonarmos as horas não nos sentimos sós
Meu amor, o tempo somos nós

O espaço tem o volume da imaginação
Além do nosso horizonte existe outra dimensão
O espaço foi construído sem princípio nem fim
Meu amor, huuum, tu cabes dentro de mim

O meu tesouro és tu
Eternamente tu
Não há passos divergentes para quem se quer
Encontrar

A nossa história começa na total escuridão
Onde o mistério ultrapassa a nossa compreensão
A nossa história é o esforço para alcançar a luz
Meu amor, o impossível seduz

O meu tesouro és tu
Eternamente tu
Não há passos divergentes para quem se quer
Encontrar

O meu tesouro és tu
Eternamente tu
Eternamente tu



Versuri: Jorge Palma
Muzica: Jorge Palma

Ericeira, iunie 2009...

Vise cu gust de caramel

O melodioara dragalasa...un picut de germana, de care mi-era atat de dor...un strop de visare...cateva picaturi de ploaie...miros de iarba proaspat taiata si de tei...o crema de zahar ars...si multa, multa iubire...iata ingredientele unei seri frumoase si linistite...

Ca de obicei, gandurile mele zboara spre Lisabona: varful liftului Santa Justa, acolo unde nu multa lume se incumeta sa ajunga, un apus de soare parca mai frumos decat oricare altul trait pana atunci, masute insirate cuminti in jurul unui brazilian strengar, care ne ispitea cu muzici, The Girl from Ipanema primita in dar, zambetul acela frumos, care-i doar pentru mine si emotia descoperirii unui loc nou, numai al nostru...

Despre culoare si iubire

Am intalnit-o pe Clarisa in lumea ei frumoasa, atat de colorata si plina de iubire. In lumea aceasta fermecata, orele se transforma in minute, o cina obisnuita intr-un maraton in miez de noapte, pe drumuri nebatatorite de turisti, iar stangacia oricarui inceput in cea mai calda apropiere...poate n-o sa ma credeti, dar pana si un os nazdravan de peste devine o brosa jucausa, la atingerea Clarisei!si asta cat ai clipi!






Inelul din imagini imi este foarte drag, poate si pentru ca imi aminteste de acea noapte frumoasa in care m-am indragostit de Albufeira, descoperind totodata o prietena speciala. In piatra aceea de un verde patrunzator pulseaza intreaga Portugalie. Iar cartea lui José Luís Peixoto, la a carei traducere Clarisa trudeste de ceva vreme, o completeaza atat de frumos.

Nu stiu ce as mai putea adauga, poate doar o melodie a lui Antonio Variações, pe care l-am descoperit cu ajutorul Clarisei (si care ei ii place foarte mult):



(Iti multumesc, draga Clarisa! Si sper ca melodia aceasta iti place mai mult decat 'É p'ra amanha'! Mi-a fost tare greu sa aleg...)