El camino, take me home...

acolo unde asfintitul imi patrunde tot mai adanc in suflet de fiecare data...acolo unde ma pierd pentru a te regasi...acolo unde nu exista timp, asteptare, dor...acolo unde mana mea intinsa gaseste caldura mainii tale...acolo este acasa...


imaginile sunt din Alentejo...iar vocea Marissei le completeaza atat de frumos...


Take me back to the place of the golden slumbers
Where i was happy, you were my middle name.

Frantuzisme obsedante

Revin la Benjamin Biolay pentru a va prezenta ultima mea obsesie muzicala...nu-mi dau seama exact ce are melodia aceasta atat de special, dar nu ma mai pot opri din ascultat de cateva ore...vocea lui Benjamin ma prinde din ce in ce mai mult, facandu-ma sa apas ca hipnotizata pe ''Replay'', in vreme ce acel obsedant ''Little darling'' nu-mi mai iese din minte...

My little darling, oh how I love you,
How I love you, none can tell
In your heart you love another
Little darling, pal of mine.

Rezumat la visul de Portugalia (IX)

Pentru ca Vaca Verde ne-a anuntat dis-de-dimineata ca este o zi speciala, vom sari peste episodul VIII al acestui rezumat (asa cum ii promisesem Adrianei, urma sa mai zabovim putin in Sintra) si vom porni spre sud, pentru a va arata unul din coltisoarele mele preferate din Portugalia: Praia da Amália. Un loc salbatic de o frumusete tulburatoare, pe care fotografiile mele nu au reusit sa o cuprinda indeajuns...

In seara aceasta, doar cateva fotografii, pentru a va ispiti putintel...Si promisiunea ca va voi povesti maine cum am descoperit plaja Amáliei Rodrigues.

Picaturii mele chinezesti

'PIC-PIC!' Ma trezesc cu ea dis-de-dimineata pe mail: am uitat sa ii raspund cu o seara in urma. Ce sa-i fac, am picat de somn, dupa mult prea multe ore munca impinsa pana la extrem. 'PIIIC! Cum ramane cu programarea la medic?' (Ahhh, programarea! Cum de am uitat?!) Pun mana pe telefon, suna ocupat, ma iau cu treaba si raman neprogramata (pentru a cata oara?!). Dar Picatura mea este acolo pentru a-mi aminti ca sanatatea mea este mult mai importanta decat orice alta problema de la birou, asa ca ajung sa-mi fac in cele din urma o programare (pe care o tot aman de cateva saptamani...dar shhh, nu trebuie sa afle Picatura!!).

'PIC-PIC! S-a asternut praful peste blog! Cat mai ai de gand sa-l neglijezi?!' Buna intrebare...Mi-as dori sa fiu mai disciplinata, sa am mai multa liniste si mai mult timp...as vrea sa pot scrie in fiecare seara sau dimineata...Dar cum nu poti face nimic cu un conditional-optativ (Picatura este insensibila la astfel de pseudo-argumente), imi iau angajamentul ca voi scrie mai des...Iar rezultatul este aceeasi penurie de postari, care nu face deloc cinste blogului meu abandonat...

'PIC-PIC! Esti inca la serviciu?!Treci acasa ACUM, ca sa nu ma supar pe tine, discipol mic si neascultator!' Din nou, Picatura are toata dreptatea din lume: este vineri, ora 22, iar eu tot sub hartiile de la birou...nu o pot minti...incerc sa schimb subiectul, insa Picatura este de neinduplecat: 'Nu schimba subiectul. Unde esti si cand pleci?' O rog sa nu se enerveze prea tare si ii explic ca mai trebuie sa stau putin, ca sa imi fac saptamana ce urmeaza mai usoara...Mi-o si imaginez incruntandu-se in fata calculatorului, gandindu-se probabil de cate ori mi-a explicat ca imi fac rau singura...A doua zi, o luam de la capat. Inarmata cu o rabdare iesita din comun, Picatura imi aminteste in fiecare zi ca sanatatea e mai importanta decat orice. Iar eu ma incapatanez sa fac tot ca mine...

'PIC-PIC! Buna dimineata! Astazi, cuvantul de ordine este OPTIMISM.' Au urmat RELAXARE, RABDARE, 'zambeste, ca sa-ti usurezi ziua', OPTIMISM din nou (se vede treaba ca plonjasem in cea mai adanca dintre depresii), LINISTE si 'Uraaaaaaaaaaa! Mai putin de tot si pleci' (urma plecarea in Portugalia, ce zi fericita...) Toate acestea au fost legile zilei pe care Picatura mea draga m-a facut sa le respect, aducandu-mi zambetul pe buze si starea de bine intr-o perioada in care simteam ca nu mai pot merge mai departe.

Poate ca voi gasi intr-o zi o modalitate de a-i multumi pentru tot ceea ce a facut pentru mine de-a lungul anilor si pentru tot ceea ce se incapataneaza sa faca in continuare: pentru modul frumos in care m-a modelat, pentru primele lecturi serioase, pentru grija ei infinita, pentru primul blog, pentru ca a stiut sa ma ierte si sa-mi mai dea o sansa.

La final,pentru ca nu stiu ce as mai putea scrie, istorioara unui vis (pentru ca stiu ca Picaturii ii plac cei de la Oreja de Van Gogh):

Jorge Palma...de novo

Mi-am inceput ziua cu Jorge Palma si cu dorul de Portugalia, care s-a intors pentru a ma rascoli si in aceasta dimineata...

Poezie pura si acorduri de pian...si lacrimi neascultatoare care nu-mi dau pace...

Rezumat la visul de Portugalia (VII)

In seara aceasta, va deschid portile unui palat dintr-o alta lume: Palácio da Pena. Dupa ore bune petrecute in parcul Monserrate (la care ati tras putin cu ochiul in episodul IV) si dupa moartea subita a aparatului foto la momentul oportun (incursiunea in palatul Monserrate, un loc nespus de frumos si linistitor, pe care l-am luat cu mine doar in suflet), ne-am aruncat in primul autobuzo-trenulet cu destinatia Palácio da Pena, sperand ca usile palatului sa mai fie inca deschise. Desi au trecut luni bune de atunci, mi-au ramas atat de vii in minte masinaria aceea zgaltaitoare, groaza care ma incerca de fiecare data cand 'trenuletul' cel verzuliu se apropia infiorator de mult de buza vreunei prapastii, bolovanii ce stateau parca sa se rostogoleasca peste noi, curbele neprietenoase, desisurile intunecate si, peste toate, emotia descoperirii unui loc nestiut.

Intr-un final, am ajuns acolo, sus, unde priveam cu jind de fiecare data cand ne apropiam de Sintra. Locul acela intangibil care refuzase sa mi se dezvaluie de atata timp. Pata aceea de culoare care imi atragea atentia de fiecare data cand ne apropiam de Serra de Sintra (sau Monte da Lua, cum poate ii spun visatorii...sau poate doar batranii care ii cunosc legendele). Muntele lunii...cel care pentru mine va ramane muntele celui mai frumos asfintit vazut vreodata...

Asa mi s-a dezvaluit Palácio da Pena pentru prima oara - neobisnuit, enigmatic si, pe alocuri, infricosator:






Si, in unele momente, de-a dreptul ireal, prelungindu-se cumva intr-o alta dimensiune...






Un crocodil uitat probabil intre zidurile palatului...sau poate ca este chiar pretul platit de vreun mester portughez (sa-i spunem Zé, pentru a evita orice confuzie) spre a-si vedea opera desavarsita...



In fiecare colt, creaturi hidoase incearca parca sa se smulga dintre ziduri, pentru a prinde ultimul trenulet zgaltaitor spre iesirea din palat:





O alta creatura sinistra pare ca poarta pe umeri povara intregului palat, efortul neasemuit de mare facandu-l sa para si mai infricosator:





Oamenii potriviti la momentul potrivit m-au urmarit probabil din Cabo da Roca pana aici, pentru a-mi mai strica o idee frumoasa (sunt mici si rosii...si daca voi nu-i vedeti, eu ii vad!):



Insa nu au putut sa-mi strice chiar toate fotografiile...oricat de mult si-au dat silinta sa apara peste tot (si credeti-ma ca au fost valuri si valuri de turisti; de-a dreptul frustrant, gandindu-ma ca in palatul Monserrate nu era mai nimeni...), tot am prins cateva momente prielnice:






Am parasit acest loc cu parere de rau ca nu ne-a mai ajuns timpul pentru a explora parcul Pena si visand sa revenim cat de curand, in timp ce trenuletul verzuliu ne zgaltaia vesel pe drumul de intoarcere...

Rezumat la visul de Portugalia (VI)

Asta-seara, va propun sa ma insotiti la Cabo da Roca, punctul cel mai inaintat in ocean al Europei continentale. Nu stiu daca va incanta prea tare un loc intesat cu turisti zgomotosi, care tin cu orice pret sa apara in toate fotografiile pe care incerci sa le faci..dar shh, stiu un loc secret, unde nu vezi picior de turist si unde nu-i musai sa faci adevarate exercitii de echilibristica pentru a fotografia altceva decat oameni:






Suntem doar eu, el, stancile, norii si nemarginirea aceea albastra...Si un vizitator blajin, care a pozat cu multa dezinvoltura, razandu-si parca in plisc, caci noi eram inchisi in colivia de sticla ce purta un nume pretentios de restaurant, pe cand el se bucura de libertate:





In cele din urma, a trebuit sa parasim acel coltisor linistit pentru a ne avanta in multime. Si zic eu ca, pe alocuri, a meritat efortul:



Acest personaj dragalas mi-a prilejuit o conversatie tare placuta cu o frantuzoaica foarte draguta, iar domnul de mai jos ne-a smuls hohote de ras (mai e nevoie sa spun de ce??).



Am stat in genunchi pentru a-mi potoli pofta de fotografii din unghiuri imposibile:









Si mi-am marit colectia de foto cu turisti nepoftiti la locul nepotrivit, in momentul cel mai neindicat cu putinta:





Am lasat Cabo da Roca in urma, sufocat de mult prea multa lume si orbit de prea multe flash-uri si am pornit spre Palácio da Pena, acolo unde aveam sa descoperim o cu totul alta lume...Dar toate acestea in episodul urmator.